Aventuri în Hexagon (6): Despre oameni și cutume

Am avut ocazia să-mi fac o vagă idee despre cum funcționează lucrurile aici. Despre birocrație v-am mai povestit: este multă – uneori are o logică, alteori mi se pare că sunt prea mulți pași intermediari, dar asta e. Despre oameni și, în special, despre sistemul universitar de aici, în câteva puncte:

  1. Francezii țin mult la „repas”. Nu există cursuri la prânz, timp de o oră cel puțin studenții au liber pentru le repas. Chiar dacă între alte cursuri alergi de la o sală la alta fiindcă, practic, nu ai pauză, le repas este sfânt. Mai nimic nu e deschis, nu găsești pe nimeni la birouri; dacă nu mergi la un resto, poți cumpăra sandwich-uri de la chioșcuri, poți comanda supă sau paste, poți să vii cu mâncarea de acasă. Indiferent cum ar fi, e bine să ai ceva de mâncare; când vezi sute de oameni mâncând în jurul tău te apucă foamea instant.
  2. Punctualitate. Pe cât de mare este pauza de prânz, pe atât de scurte sunt celelalte pauze. Între două cursuri nu prea ai timp de nimic, fiindcă profesorii vin la fix și pleacă la fix (adică vin la timp și pleacă la sfârșit, că unele cursuri încep la și jumătate). Studenții nu prea întârzâie, iar dacă o fac, intră în liniște și nu dau „bună ziua”. Nu din lipsă de respect, ci tocmai pentru a nu deranja și mai mult.
  3. Respect. Profesorii de aici sunt ca și cei de acasă: unii mai înzestrați cu har pedagogic, alții mai au de lucru. Dar toți, absolut toți!, sunt la fel de calmi. Și sunt cazuri când pofesorul explică și de cinci ori aceeași informație, pentru că există un singur (!) student care nu a înțeles. O face iar și iar, cu același calm, cu aceeași abordare normală, cu aceeași deschidere. Scopul profesorului nu este să vorbească pe repede înainte, ci să îi facă pe sudenți să înțeleagă informația. În general, profesorii sunt destul de organizați, fiecare lecție este structurată pe capitole, iar după fiecare capitol este aceeași întrebare: „Este clar până aici? Putem trece mai departe?” Dacă și un singur student spune „nu”, informația se reia. Și atitudinea studenților este neschimbată: nimeni nu ironizează pe nimeni că nu știe, că de ce nu a înțeles, că e prost, etc… Aici, toți au venit să învețe. Fiindcă, dacă le știau pe toate, stăteau acasă. Este o atitudine sănătoasă, care permite desfăurarea cursurilor într-o atmosferă de respect reciproc. Evident, nu poți rămâne focusat două ore non-stop; se mai întâmplă ca vocile studenților să se audă uneori destul de tare (dar nu mai tare decât la noi). Atunci, profesorul se oprește și așteaptă să se facă liniște. Cam în 30 de secunde se reia lecția. O altă chestie pe care am observat-o și care mi-a atras atenția a fost atitudinea profesorului față de ceea ce predă. Spre exemplu, de câteva ori era gălăgie pe hol (părea că se mută ceva mobilă), dar profesorii nu au comentat că sunt bruiați, că ce se întâmplă oare, nu au ieșit să vadă despre ce este vorba. Au continuat pe un ton adecvat, dar au rămas la lecție, fără nicio referire la ce era dincolo de clasă. Marea diferență și bila albă pentru Franța este că în școli se „predă” respectul. Materiile sunt cam aceleași ca la noi, poate diferit prezentate; dar relațiile dintre elevi, dintre studenți și profesori sunt firești, normale, așa cum tuturor ne-ar plăcea.
  1. Dotarea materială. Cel puțin aici, la Universitate, fiecare sală (amfiteatru sau săli mai mici) are video proiector, tablă neagră și albă, computer și sistem audio. Astfel, profesorul are instrumentele necesare pentru a face un act educațional de calitate. Deși, paradoxal poate, unul dintre cele mai atractive cursuri la care particip nu este așa datorită tehnologiei, ci datorită profesorului. Iar unul dintre cele plictisitoare (atât de mult, încât tocmai am scris acest text), se folosește non-stop de tehnologie.
  2. Profesorilor nu le este frică de telefoanele mobile. Atitudinea față de tehnologie este un pic diferită aici: dacă mobilul ne deranjează, nu îl folosim (cam aceasta a fost și logica legii prin care se interzic telefoanele mobile la elevii mai mici de aici: ei se simt foarte atrași de tehnologie și nu au capacitatea de a lăsa la o parte telefonul și de a se concentra pe ceva anume, așa cum o poate face un adult. Legea nu a fost dată fiindcă profesorilor le este frică că vor fi filmați în sălile de clasă). Dar în unele cazuri, telefonul este o unealtă. Primul test la care am participat l-am dat de pe telefon, de altfel: ne-am conectat pe un site, am completat răspunsurile la cele 15 întrebări, iar rezultatul a fost furnizat instant.
  3. Multe pupături, fără îmbrățițări. O altă diferență importantă este că francezii se pupă mult pe obraz, dar nu se îmbrățișează (aproape) nicioadată. Am fost întrebați, la ora de engleză, dacă noi oferim îmbrățișări. Doar două românce, o italiancă și o algeriancă au spus „da”. Cu toate acestea, Emanuel Macron, președintele din Hexagon îmbrățișează aproape pe toată lumea, lucru destul de straniu pentru francezi, chiar și pentru cei care înțeleg că în spate sunt o strategie și o comunicare politică.
  4. Discreție. În general, francezii sunt destul de discreți. Dacă nu au treabă cu tine în mod direct, chiar dacă ești într-un grup nu ți se pun întrebări de genul „De unde ești? Ce faci?…”. Unii par a fi ceva mai îndrăzneți, dar o fac într-un mod jovial, care nu te face să te simți inconfortabil. Profesoara mea de franceză spune că și aroganța este o trăsătură caracteristică lor. Uneori o simți, dar dacă înțelegi că este parte a culturii lor și nu o fac cu răutate, poți răspunde adecvat.
  5. Corectitudine. De când am ajuns aici, fac și voluntariat (voi povesti altădată despre ce este vorba). La un moment dat, la organizație a venit și echivalentul viceprimarului de la noi (organizarea lor administrativă e un pic diferită). A observat că e un nou membru în echipă și a întrebat cum m-am adaptat. O doamnă care a fost extrem de discretă mereu, care la noi în România ar putea fi catagolată drept nevorbăreață sau chiar antisocială, a fost extrem de corectă în a-i descrie viceprimarului ceea ce am făcut eu de când am ajuns acolo. Și a făcut asta fără a încerca să vorbeasă cu mine sau să mă „descoasă”.
  6. Deschidere. Dacă încerci să le vorbești limba, sunt deschiși, ba chiar îți spun ce bine vorbești (deși accentul mă trădează că sunt străină). Nu am întâlnit priviri piezișe când le-am spus că vin din România, ci curiozitate. Unii nu știu exact unde să poziționeze România în raport cu Rusia, spre exemplu. Alții m-au întrebat despre diferențele dintre ortodocși și catolici, pentru că ei au văzut ritualuri comune. Alții au spus că au fost în concediu în țara noastră și am vorbit un pic despre ce au vizitat. Cel puțin aici, în nordul Franței, oamenii sunt deschiși și toleranți. E un comportament sudat în timp, fiindcă zona aceasta este o fostă zonă minieră, iar aici au lucrat generații de imigranți.
  7. Libertatea de exprimare. Am păstrat-o special la urmă, pentru că este cea mai importantă și aici se simte că ai voie să îți exprimi părerea fără să fii privit ciudat. Oamenii nu se ofensează pe te miri ce, important este să păstrezi limbajul și tonul adecvat. Poți să nu fii de acord cu cineva/ceva și e perfect ok. Dezbaterile sunt încurajate și analizate, pentru ca fiecare să plece cu ceva mai mult/mai bun din discuție.

Nu sunt toate cuprinse, nu le știu pe toate, nu este o opinie avizată, de specialist, sunt aici doar de o lună. Experiențele fiecăruia sunt diferite și sunt sigură că lista ar putea fi completată. Poate o voi completa chiar eu într-o zi, după ce voi vizita și alte locuri din Franța, care au specificul lor.

Universitatea din exterior, Campus Pont de Bois
in pauza, pe holul universitatii
Amfiteatru

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.