Am sunat azi la 112 să anunț că un om a căzut în stradă. S-a întâmplat pe după-amiază, iar vaietele de durere ale omului semnalau clar că are nevoie de ajutor de specialitate. După ce m-am prezentat, am spus unde sunt și pentru ce am sunat. Doamna de la dispecerat mi-a pus câteva întrebări de control dar, înainte de mă transfera la un alt dispecer, mi-a zis că nu poate trimite un echipaj dacă omul nu vrea să meargă la spital. Am explicat că persoana în cauză nu este coerentă și am cerut să vină un echipaj pentru că omul era un posibil cardiac (după câteva minute domnul mi-a spus că a avut un preinfarct). În opt ani de presă și de mers la situații de urgență, am văzut și am auzit multe de la cei care luptă să salveze vieți. Mereu și mereu am auzit același îndemn: sunați la 112, specialiștii sunt cei care trebuie să intervină. Doar că al doilea dispecer, tot o doamnă, mi-a repetat de câteva ori că nu poate trimite un echipaj, că pentru un om care nu vrea să meargă la spital nu se poate face nimic – ce-i drept, domnul a zis o dată că nu vrea la spital, dar am repetat că nu este coerent, eu întrebam câți ani are, iar el mi-a răspuns altceva. La un moment dat doamna a spus că ”poate vine familia să-l ia”. Am crezut că nu aud bine: omul era pe jos, căzut cu fața la pământ, nu se putea concentra, iar la telefon mi se sugera să vină familia! Am întrebat cine o să-l aibă pe conștiință pe acel om dacă el pățea ceva, în eventualitatea că ar fi apărut, de nu se știe unde, un membru al familiei?! Aproape trei minute am vorbit la telefon ca, la final, cu jumătate de gură, doamna să-mi spună că trimite un echipaj. Între timp, în jur s-au adunat mai mulți oameni, iar un alt domn, auzind cum mă rog pentru o ambulanță, a pus mâna pe telefon și a sunat și el la 112.

La scurt timp a ajuns o ambulanță SMURD. Au evaluat ”din mers” situația, au adus tărgile potrivite pentru transportul pacientului și au urmat procedura specifică. După ce domnul a fost sus, pe targă, unul din paramedici a luat geanta și sacoșa cu roșii a pacientului și le-a pus, cu grijă, în ambulanță, iar un altul era atent la ochelarii din mâna bolnavului. Culmea, paramedicii ne-au și mulțumit pentru ajutor! În timp ce tantea de la birou voia să-mi explice cum NU se poate interveni, paramedicii au făcut exact ce așteapta toată lumea, ba chiar mai mult de atât. Acel ”mulțumesc” a însemnat foarte mult, fiindcă a redat, nouă, celor neputincioși în fața bolii, credința că nu tot sistemul este defect, că mai există normalitate, că cei de care poate depinde viața noastră, la un moment dat, nu sunt doar buni profesioniști, ci și persoane capabile de empatie.

About The Author

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>

Close